În cartea lui Eric Berne despre formarea eului se reamintește că în prima etapa, imediat după naștere suntem în acceptare totală cu faptul că existăm , că e suficient să FIM și că ne merităm dreptul la existență pentru faptul că ne-am născut. Pe parcurs datorită faptului că nu avem suficiente informații sau experiență începem să ne îndoim de acest lucru și ne formăm o credință total greșită că trebuie să AVEM ca să ne merităm dreptul la existență.
Eu cred că acesta este momentul deciziilor de durere și suferință luate de noi înșine și de etichetare crezând că așa TREBUIE. După cum am mai scris și altă dată acest cuvânt (trebuie) nu semnifică o poruncă parentală ci o nevoie reală ( dacă îmi e foame am nevoie de hrană – trebuie să mănânc ca să fiu bine) deci dacă nu îmi e foame de ce naiba ar trebui să mănânc? (asta e întrebarea din capul tuturor copiilor forțații să mănânce la ore fixe, meniuri de-a dreptul absurde -doar pentru că așa e la modă).De aici până la a prelua o etichetă care să mă valideze și care să demonstreze că îmi merit dreptul la existență e doar un mic pas, cel dictat de nevoia psihologică de a face parte din ceva. Exemplu de etichetă folosită la greu: eu sunt o mamă care s-a sacrificat pentru familia ei, sunt cel mai bun avocat, sunt sportivul cu cele mai multe medalii, etc.
Existența etichetelor de genul: eu am cea mai tare casă, am cea mai frumoasă soție, am cel mai bine plătiti job din vestul țării, am..am…am… nu va satisface orgoliul ci îl va face să fie din ce în ce mai nesatisfăcut și mai avid după puterea lui Eu Am.Partea neplăcută vine atunci când observăm că de fapt nimănui nu îi pasă de realizările noastre sau de nevoia noastră psihologică de a fi importanți și că fiecare din persoanele anturajului nostru își vânează propriile nevoi, propriile orgolii , exact cum am făcut și noi.
Procesul este atât de dureros încât în loc să admitem că așa am făcut și noi, preferăm să ne comparăm în continuare încercând să ne poziționăm deasupra lor și să îi subminăm cu orice ocazie crezând că asta o să ne facă fericiți.
De fapt nu ne poate face nimeni fericiți și simpla reamintire că suntem exact unde ar trebui să fim și că ne merităm dreptul la viață, la fericire și împlinire fără să îi călcăm pe alții în picioare sau să le controlăm viețile e primul pas în regăsirea noastră ca oameni.
