Durerea fizică sau psihică este ceva cu care ne-am obișnuit de mici și în funcție de percepțiile noastre considerăm că avem nevoie de ea. De ce?
Pentru că inițial durerea fizică ne spune că acțiunea, locul este periculos și ar fi bine să ne depărtăm de el pentru propria noastră siguranță. Puțini dintre noi știu însă că noi facem asocieri cu durerea ca fiind o legătură cu grija, siguranța sau chiar iubirea. Cum poate fi posibil așa ceva? Simplu. Ne aducem aminte sau poate vedem în jurul nostru când un copil se lovește și părintele îl ia în brațe și îi spune duios ,, dă să pup să treacă,, și creierul nostru a făcut o asociere deja. Creștem și uităm de emoțiile asociate cu durerea formate deja în copilărie și cumva inconștient le căutăm în comportamente ce ne provoacă durerea neștiind de fapt că nu durerea o căutăm ci sentimentul asociat cu iubirea, grija, siguranța, etc.
Mai există și o altă variantă a acestei povești și anume ,,șutul în fund,, care s-ar traduce cam așa. Avem poate 4-5 ani sau chiar mai puțin și ne lovim iar forma parentală ( mama, tata, bunicul, fratele, etc) ne spune : nu ai nimic, adună-te și mergi mai departe, ce ești tu un pămpălău? Ești puternic! și atunci ne înghițim lacrimile și durerea și ignorăm tot ce este firesc și normal ascunzând, îngropând tot ca să le intrăm în grații.
De fapt încercăm să obținem aceeași iubire, grijă, siguranță, atenție doar că într-un mod total diferit. Și asocierea este gata făcută, e băgată adânc în subconștient și ne creem un scenariu în care suferim ca să atragem atenția că avem nevoie de suport, de grijă, de iubire , ne adunăm și ultima rămășiță de putere , zâmbim și spunem că totul este OK că așa evoluăm când știm prea bine că ne mințim și că urletul suferinței noastre devine sfâșietor.
La nivel psihic durerea ia multe forme grotești și noi încercăm pur și simplu să ne calibrăm mereu și intrăm în același comportamente toxice, dăunătoare în speranța că cineva o să ne vadă, o să ne iubească și o să ne recunoască pentru ființa minunată care suntem.
Primul pas experimentat de mine este conștientizarea comportamentului repetitiv și autoanaliza, al doilea ar fi recunoașterea verbală, al treilea este asumarea responsabilității deciziilor proprii anterioare care a dus la acest comportament (o să iasă la suprafață proiecția sub forma expresiilor “altcineva e de vină”), al patrulea pas este acțiunea (fac ceva pentru mine nu ca să le arăt altora ce tare sunt eu că am descoperit America) și al cincilea este extrem de important și anume încep să mă iubesc eu pe mine fără să aștept ca altcineva să o facă.
Vorba aceea ,”dacă eu nu dau doi bani pe mine de ce alții ar da”?
